Toată lumea a auzit muzica lui Giuseppe Verdi, dar prea
puţini ştiu că celebrul compozitor italian a fost şi un pasionat de gastronomie,
ba chiar un veritabil ambasador al bucătăriei italiene pe Pământul întreg.
Scria despre el un contemporan, Giuseppe Giacosa :
„Verdi nu e un lacom, e rafinat. Bucătăria casei sale din
Villa Sant’Agata ar merita prezentată pe o scenă, atât de pitorească e în grandeţea
ei, în aspectul ei de atelier de înaltă alchimie pantagruelică.
Verdi nu mănâncă mult, doar îi place să stea la masă
asemenea tuturor oamenilor sănătoşi, înţelepţi şi sobri. Mai mult decât orice,
îi place să-şi vadă oaspeţii şicanându-se înţelept în jurul său, adoră
dialogurile vesele, pline de duh, care însoţesc bucatele pe cât de arătoase, pe
atât de delicioase.
E un bărbat echilibrat, disciplinat, care crede, ca toţi
oamenii asemenea lui, că fiecare funcţiune a vieţii trebuie să aibă momentul
său aparte, de largă desfăşurare. Iar ca
artist consideră prânzul o operă de artă.”
S-au păstrat multe scrisori ale lui Verdi şi ale soţiei
sale [celebra soprană Giuseppina Strepponi, prima „Abigaille” din „Nabucco” de
la Scala şi Parma], în care ei spuneau ce cred că înseamnă o masă bună, dădeau sfaturi culinare ori povesteau anecdote de prin bucătării.
Când era departe de casă, lui Verdi i se făcea poftă mai
ales de...mămăligă („polenta”) şi spunea deseori că oricât de grandioase i-ar
fi proiectele, „toate sfârşesc într-o
mămăligă la Sant’Agata”. Asta îl făcea să-şi regăsească pacea şi aromele
propriilor rădăcini.
Casa lui Giuseppe Verdi de la Sant'Agata (provincia Piacenza), pe care a cumpărat-o după primul său succes, cu "Rigoletto")
Printre altele, lui Giuseppe Verdi îi plăcea mult orezul.
Modesta familie din care se trăgea îl gătea tot timpul anului în vremurile
acelea, de la începutul veacului al XIX-lea, când orezul se mânca doar în
postul Paştelui de către familiile înstărite.
Verdi, chiar dacă devenise la rându-i un om bogat, a
continuat să mănânce deseori orez, risotto, mai ales.
În 1869, el şi soţia sa îi scriau impresarului lor de la
Operă reţeta de risotto pe care ei o foloseau în bucătăria lor de la Sant’Agata
şi care avea să fie cunoscută peste timp ca „Risotto alla Giuseppe Verdi” :
„Puneţi într-o cratiţă două uncii* de unt proaspăt, două
uncii de măduvă de vită* şi puţină ceapă tocată.
Când ceapa devine sticloasă, adăugaţi 16 uncii de orez de
Piemonte*, faceţi focul mare şi amestecaţi cu o lingură de lemn până ce orezul
se rumeneşte uşor, căpătând o culoare aurie.
Atunci adăugaţi două-trei polonice de supă bună de carne*,
clocotită, amestecând de două-trei ori.
Când supa a fost absorbită de orez, mai adăugaţi încă
puţină, amestecaţi, şi continuaţi astfel până când orezul este bine fiert.
Când orezul este fiert doar pe jumătate (adică după vreun
sfert de oră din momentul în care acesta a fost pus în cratiţă), trebuie să
adăugaţi o jumătate de pahar de vin alb, natural şi dulce, precum şi trei mâini
bune de parmezan ras fin.
În final, după ce orezul e bine fiert, se adaugă o lingură
de supă în care a fost infuzat puţin şofran, se amestecă, apoi se stinge focul
iar risotto-ul se răstoarnă într-un castron.
Dacă aveţi trufe, tăiaţi-le în feliuţe foarte fine şi
presăraţi-le deasupra orezului în loc de parmezan. Dacă nu, folosiţi doar
brânza.
Acoperiţi castronul, puneţi-l pe masă şi serviţi orezul
imediat."
*o uncie = aproximativ 30g
*măduvă extrasă din oasele de vită fierte sau coapte;
*orez cu bobul rotund „Carnaroli” (ideal pentru risotto)
sau „Arborio”, „Baldo”, „Balilla” ori „Sant’Andrea”.
*supă concentrată de pasăre, de obicei
*Reţeta este pentru patru persoane.
Eu am găsit această reţetă cu numele lui Verdi şi
povestea ei într-o celebră revistă - „Civilta’ della tavola” (nr. 257, din
februarie 2014, pp 26-27) a Academiei Italiene de Gastronomie, autorul articolului fiind
Angelo Tamburini.
Aceeaşi poveste dar cu totul alte reţete de „Risotto alla
Giuseppe Verdi” apar mereu în diverse publicaţii sau în lumea virtuală.
Cum ar
fi aceasta, de pildă, cu ciuperci, dovlecei, prosciutto, roşii şi lapte
condensat:
Nu ştiu cine este deţinătorul adevărului, care este de
fapt veritabilul „Risotto alla Giuseppe Verdi”.
Poate că Verdi însuşi avea mai
multe reţete de risotto, pe lângă aceasta,”risotto allo zafferano”, care îi
plăceau şi le oferea spre degustare (sau doar le făcea cunoscute reţetele) şi
altora, în diverse ocazii. Ori poate că restaurantele folosesc pentru risotto-ul lor numele lui Verdi doar pentru a-l face mai atractiv, mai special.
Până la urmă, asta nu are o importanţă prea mare; orezul preparat astfel, indiferent ce alte ingrediente îi sunt adăugate, este totdeauna un deliciu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu